La 24 februarie, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii ce ne aduce iubirea în casă şi în suflet.

Dragobetele este un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul ţării.

În mediul rural, în special, românul îşi mai aduce încă aminte de obiceiul arhaic al fetelor şi băieţilor, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate de sărbătoare şi porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste.

Înspre ora prânzului, fetele porneau în goana înspre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea.

De îşi prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicala “Dragobetele săruta fetele!”, mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranţa primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase si mai drăgăstoase.